Am terminat in sfarsit cartea ... insa interpretarea becaliana prefer sa o pastrez pentru mine. Va spun doar ca este o poveste de dragoste din timpul celui de al 2-lea razboi mondial, Remarque punand accentul pe tema amintirii si nu pe cea a mortii si a uitarii, in ciuda prezentei lor puternice in roman.

Raman in "concurs", de data aceasta cu "Heart of Darkness" de Joseph Conrad, carte pe care am citit-o deja in facultate, dar cum am uitat din detalii si cum aici, prin natura meseriei, m-am lovit din nou de Conrad, m-am gandit ca n-ar strica sa o recitesc.

PS: Cartea e din hartie reciclata ... :)

Astazi e Ora Pamantului de la 20:30 - 21:30

Spre incultura unora, dar mai ales a mea, Ora Pamantului se sarbatoreste deja de aproape 50 de ani. Totul a fost initiativa unui domn profesor (imi scapa numele), care impreuna cu studentii sai, au luat atitudine si au incercat sa dea mai departe mesajul. Am aflat intamplator de aceasta zi in urma cu doi ani, cand pregateam unul din elevii mei pentru sustinerea examenului de limba engleza la clasa a 10-a. Si soarta a facut in asa fel, incat sa citesc articolul cu chiar cateva zile inainte de data respectiva. Astfel, am luat si eu la randul meu initiativa si am sarbatorit Ora Pamantului. Am stins toate aparatele din casa, inclusiv caldura, si m-am lasat invaluita doar de lumina calda si linistitoare a lumanarilor. Imi aduc perfect aminte ce am simtit si gandit atunci. Am calatorit in timp, pe vremea regimului comunist, cand serile le petreceam la aragazul din bucatarie, intoxicandu-ne de gaz si ascultand cu atentie la centrala, doar doar vine curentu'. Si ne strangeam multi si povesteam la fel de mult si mancam paine unsa cu untura, cu sare si boia deasupra, si mergeam si la culcare si curentul nu mai venea. Si era frig si umed si intuneric, dar mama avea grija intotdeauna sa adorm linistita si fara griji. Si a doua zi n-aveai apa calda si era sarbatoare daca aveai apa rece. Si te minuneai ca prostul la pungile sau sticlele de plastic aduse de unu si altul de prin tarile civilizate. Si te dadeai mare daca umblai cu o punga d-aia si nu apelai la pungile de hartie. Si toti copiii impatureau cu mare atentie staniolul de la bomboane, asezat pe urma cu grija intre paginile cartilor. Si la fel de bine mi-am adus aminte, cum la scoala eram obligati sa strangem caiete si ziare vechi pentru a fi reciclate. Si duminicile stateai in casa si petreceai mai mult timp in sanul familiei, daca aveai masina cu sot sau fara sot sau naiba mai stie cum era ... si uite asa, lumina calda si linistitoare a lumanarii devenea acum tot mai amenintatoare, unde salamul de soia isi croia drum prin amintirile mele lasand in urma-i un gust amar si uscat si fad si ... bleacs!! Si vai ce n-am stiut noi sa "pretuim" toate astea la timpul lor. Constienti sau inconstienti, educati sau needucati, fiecare din noi purta grija planetei: "Ce naiba lasi becu' ala aprins?!... Mai lasi mult sa curga apa aia?! ...Lasa, nu arunca aia, o fi buna la altceva..." Eram mai ecologisti decat toti ecologistii inraiti de azi. Acum esti indemnat sa nu consumi curent si apa aiurea, sa reciclezi, sa folosesti ambalaje reciclabile, sa-ti cumperi aparate cu un consum redus de energie, sa-ti duci fundu' in fundu' gradinii, sa mananci mai multe fructe si legume si produse soia, sa mergi mai mult pe jos, cu bicileta sau sa folosesti mijloacele de transport in comun s.a.m.d. ... No, ce mare branza!

To blog or not to blog today!

Am si uitat ca am blog ...iar cand mi-am adus aminte, am incercat din rasputeri sa ma cufund intr-un izvor de inspiratie, fara succes. Am ramas insa blocata intr-o stare de cugetare adanca, o reflectie asupra vietii mele si a tot ce ma inconjoara. Rezultatul a fost mai mult sau mai putin deprimant, pentru unii. Deprimant, pentru ca ar zice unii ca am o viata destul de anosta, de banala, de monotona, nu se intampla nimic ... totul e la fel, nu se schimba nimic ... nu ma duc niciunde, nu vad si nu incerc nimic nou ...in fiecare zi acelasi ritual: ma trezesc, beau cafeaua, citesc ziarul pe net, citesc mail-urile, mai fac ceva prin casa daca am chef si timp, dupa care la lucru pana seara. Zi de zi, acelasi ceremonial. Astept cu nerabdare concediul unde voi respecta programul meu cu strictete: ma trezesc, beau cafeaua, ma uit la stiri, fac ceva prin casa daca am chef si timp, stau la povesti, dupa care in oras pana seara. Nu indraznesc sa plec nicaieri, nu imi place sa ma aventurez, nu sunt prietena cu necunoscutul, dar nici nu planuiesc fiecare pas ... ma simt foarte bine la mine in casa si e locul de odihna potrivit pentru mine. La fel cum altii sunt incantati ca au facut si au dres, la fel eu ma bucur pentru fiecare creion sau coala de hartie (marturisesc ca am o colectie impresionanta de creioane, markere si carioci marca Stabilo Boss), uneori chiar si pentru detergentul de spalat vase pe care le cumpar. Sunt lucrurile marunte, care mie imi fac viata frumoasa. Sunt, prin urmare,un om fericit. Sunt sanatoasa, am parinti, am un sot care ma iubeste, am un caine si un motan, am prieteni putini- dar buni, am un telefon mobil nou, sunt o luptatoare, sunt dornica de a invata, dornica de a-mi imbunatati calitatile sau estompa defectele, sunt eu - adica nimeni - si totusi cineva.

Pisica pe acoperisul fierbinte

Pisica e de data aceasta cat se poate de reala, in carne, oase si blana, insa nu una oarecare, ci a soacrei. De fiecare data cand socrii mei pleaca in concediu, aceasta pisica, pe nume "Pisi", "Pisa", "Mitu", "Mit", "Bah" - sta la noi atata timp cat ei sunt plecati. De doi ani de zile locuim intr-un cartier nou si cam tot de atunci am inceput sa o tinem la noi de fiecare data cand era nevoie. Cum nu-mi permit sa o scot la plimbare in lesa - din lipsa de timp nu altceva - ii dau drumul la noi pe terasa de pe care se ajunge foarte usor pe acoperis. Imi "spune" de fiecare data cand vrea afara, iar eu ii deschid usa imediat, se plimba apoi putin pe terasa, dupa care se catara timida si curioasa pe acoperis. Nu mi-am facut prea mari probleme in privinta ei, ca doar e pisica. Anul trecut o luasem la noi pentru o saptamna. Doua zile mai tarziu, dupa ce-si facuse obisnuitul traseul pe acoperis, ma intalnesc - nu stiu daca din intamplare - cu proprietara noastra, care ma ia la intrebari."-Aveti pisica?", "- Nu,n-am...aaaa.....nu-i a mea, sta doar cateva zile la noi!"...."Stiti, continua ea, m-a sunat vecina de vis-a-vis si tremura toata, ca nu stia pe cine sa anunte ca la noi pe acoperis se plimba o pisica, si m-a intrebat a cui e si de ce se plimba pe acoperis. Daca e neatenta si cade?". Mai, las-o dracu', mama ei de pisica ... cu cat e distanta mai mare (aici fiind vorba de 2 etaje, fara parter), cu atat o pisica nu pateste nimic "daca e neatenta si cade"....am vazut shi io la disco-veri....Sunt o mare iubitoare de animale; acasa ma asteapta - pentru ca aici nu intrunesc standardele europene - o corcitura de caine si un motan mai prost ca noaptea, pe care nu i-as schimba cu nimic pe lumea asta. Vorbescu cu ei, le fac poze, mai ceva ca altor membrii de familie. ...Replica mea nu s-a lasat mult asteptata, dand dovada de o inteligenta rara..."-Stiti, zisei eu, nu-mi fac probleme, ca-i o pisica desteapta!"...Iresponsabila de mine...pai, trebuia sa-i pup mainile ca nu a chemat protectia animalului peste mine, ca veneau si plecau cu pisica cu tot, plus o amenda zdravana, daca nu chiar si cazier ...Nu am reusit sa descifrez ce sentimente o incercau pe proprietara mea in momentul respectiv, dar sesizand pericolul, mi-am luat talpasita cat am putut de repede. Au trecut mai bine de opt luni de atunci si nu am mai primit nicio reclamatie, pisica plimbandu-se in voie de fiecare data... poate doar niste sprancene incruntate de dupa vreo perdea....Care esti, ma???

M-am gandit sa deschid si o astfel de rubrica din varii motive. Nu le voi enumera pe toate, ci unul singur, care le doboara pe restul. Nu am mai citit de mult...de foarte mult timp, iar cultura mea generala cam lasa de dorit. Asadar, incep concursul cu propria-mi persoana cu urmatoarea carte: "Noaptea la Lisabona" de Erich Maria Remarque, bineinteles in limba germana.